Interviu despre meseria de traducător literar cu Andrei Anastasescu, membru cofondator ARTLIT:

Atelierele Transnaționale ”Scriitori și traducători 2018”
16/04/2018
Traducerile, la loc de cinste la Bookfest 2018
07/06/2018
Andrei Anastasescu a tradus în limba română volume de Rainer Werner Fassbinder, Hito Steyerl, Christian Kracht, Niklas Luhmann, Peter Sloterdijk, Walter Benjamin, Jenny Erpenbeck, Ulrich Plenzdorf.
În 2009 și în 2015 a obținut bursa „Schritte“ a Fundației S. Fischer (Berlin), în 2014 bursa de traducere „Looren“ (Looren, Elveția), iar în 2016–2017 a fost rezident al Fundației Landys & Gyr la Zug (Elveția). Membru cofondator al Asociației Române a Traducătorilor Literari (ARTLIT).
Ai tradus autori importanți din limba germană în română. Ce ți se pare esențial pentru formarea unui traducător?

Cred că formarea traducătorilor poate fi privită sub două aspecte: pe de o parte, un aspect care ține de competența tehnică, de savoir-faire; pe de altă parte, un aspect politic, care ține de situarea traducătorilor în contextul socioeconomic în care se desfășoară munca lor.
De mulți ani traducerea literară este obiect de studiu în cadrul unui masterat oferit de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. Acest masterat se axează pe traducerile din engleză în română (și invers). Pentru celelalte limbi, nu cred să mai existe asemenea programe de studiu.

Oricum ar fi, pentru a traduce, mi se pare important să-ți cultivi o anumită sensibilitate față de textul literar: să înveți să citești încet și răbdător, să urmărești vigilent detalii care scapă la o lectură grăbită – într-un cuvânt, să fii în contact cu materialitatea textului. În traducere nimic nu e sigur, totul se cere verificat și chestionat, ca într-o anchetă. Te servești de cât mai multe instrumente posibile: internet, dicționare explicative și specializate, traduceri în alte limbi ale aceleiași cărți, discuții cu vorbitori nativi sau, dacă e posibil, cu autoarea/autorul. La sfârșit, urmele acestei munci riguroase ar trebui să fie șterse sau măcar bine ascunse, iar traducerea încheiată să se insereze firesc în contextul literaturii autohtone și al literaturii străine traduse, context pe care traducătorul se presupune că-l cunoaște bine. Pe de altă parte, oricât de experimentat ai fi, ești un începător în fața noii cărți pe care urmează s-o traduci. Traducând, o iei aproape de la zero, reînveți traducerea cu această carte anume. Traducătorul nu se poate refugia în confortul rutinei, formarea lui e continuă.
Despre al doilea aspect al formării traducătorilor – aspectul ei politic – voi vorbi în răspunsul la întrebarea următoare.

În continuare sunt puțini traducători, indiferent că vorbim de proză sau de poezie. Cum îți explici această situație?

Din păcate nu avem statistici, dar, empiric vorbind, sunt prea mulți traducători ocazionali și prea puțini traducători profesioniști. La noi, traducerea continuă să treacă, în bună măsură, drept o pasiune, un hobby, o ocupație (re)creativă, eventual un atu în plus pentru alte activități din sfera literară. Nu are statutul unei profesii în sine (cum ar merita-o din plin), ci al unei activități accesorii. Situația se explică în primul rând prin tarifele extrem de mici practicate de editurile românești – între 2 și 2,50/pagina –, tarife care-ți aduc, în cel mai bun caz, vreo 250 de euro lunar (asta dacă lucrezi douăsprezece luni pe an fără vacanță) și care deci nu-ți permit, în lipsa altor surse de câștig, să-ți asiguri existența. Din moment ce editurile recurg la oameni care traduc o singură carte sau câte o carte din când în când, în limita timpului ori a altor joburi, iar calitatea traducerilor (slabă, în medie) nu ajunge să fie un adevărat criteriu de selecție, orice traducător devine, practic, dispensabil, pentru că se vor găsi mereu alții, începători sau nu, adesea slab pregătiți, care sunt dispuși să lucreze pentru un tarif atât de mic.

Este mai dificil să traduci poezie sau proză? De ce?

Cred că fiecare formă literară își are dificultățile ei specifice. Eu am tradus puțină poezie, mai puțină decât aș fi vrut, așa că voi răspunde mai degrabă din perspectiva unui cititor de poezie. Generalizând, aș spune că poezia – ca de altfel și proza de o anumită intensitate – devine o provocare pentru traducător atunci când împinge limbajul până la o limită a lui, care poate fi afazia, muzica sau strigătul, nonsensul, delirul, o limbă pocită și înstrăinată de uzul curent, un idiolect, un amestec al limbilor. În asemenea momente anarhice, e ca și cum limbajul ar refuza să repete și să confirme ordinea existentă, mersul lucrurilor (cu tot cu raporturile de dominație și formele de stigmatizare/excludere cristalizate în limbă). Poezia anunță o emancipare a limbii (inclusiv în sens politic) și o deschidere a ei spre o comunitate viitoare. Cred că dificultatea, pentru traducător, constă în a sesiza și a reconstitui, în limba-țintă, acest demers de recuperare a unei forțe utopice a limbajului în poezie.

Cum îți alegi o carte atunci când îți dorești să o traduci?

Nu am ales de multe ori. E vorba de câteva cărți importante pentru mine, unele – recomandate de prieteni. Cărți despre care am crezut că, odată traduse, pot schimba imaginea pe care o avem aici despre literatura de limbă germană. De exemplu, am propus o carte a lui Walter Benjamin pe care am descoperit-o în timpul studiilor, Copilărie berlineză la 1900 (apărută la Humanitas). Densă și poetică, greu de tradus, e un fel de ipostaziere literară a gândirii lui Benjamin. Rămâne traducerea mea preferată, deși sunt sigur că aș schimba mult din ea la o reeditare. Pentru editura Cartier, am propus o serie dedicată lui Christian Kracht, un scriitor elvețian oarecum excentric și provocator; până acum i-am tradus două romane: 1979 și Imperium. Editura Tact a acceptat să publice, în traducerea mea, studiul Iubirea ca pasiune, prima carte din opera sociologului german Niklas Luhmann apărută la noi. Cu unele propuneri am avut mai puțin succes. În mod surprinzător, editurile mici par mai receptive la propuneri din partea traducătorilor. De cele mai multe ori însă, ca traducător, nu ai șansa să faci propuneri, ci ești nevoit să traduci ce-ți oferă editurile.

Care a fost cea mai mare provocare de pâna acum ca traducător?

Prima și singura mea traducere pentru teatru: o piesă după scenariul filmului Angst essen Seele auf [Frica mănâncă sufletul] al lui R.W. Fassbinder, montată în 2016 de Radu Jude. Provocarea a constat, pe de o parte, în a face personajele să se exprime viu și credibil într-o română orală. Pe de altă parte, germana vorbită de Ali, muncitorul marocan din film, e stricată. Inițial, am crezut că felul lui de a vorbi corespunde sociolectului folosit de imigranții arabi din Germania; în realitate, se pare că Fassbinder a „inventat“ chiar el germana lui Ali. Am făcut același lucru în traducere: am „stricat“ româna, încercând să nu cad în capcana, foarte la îndemână, a caricaturizării și a stigmatizării prin limbaj a personajului.

***
Andrei Anastasescu (n. 1981) este traducător literar. Studii de germană, neerlandeză și traducerea textului literar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. A lucrat, între altele, ca redactor de carte. A tradus titluri de Rainer Werner Fassbinder, Hito Steyerl, Christian Kracht, Niklas Luhmann, Peter Sloterdijk, Walter Benjamin, Jenny Erpenbeck, Ulrich Plenzdorf (din germană) și de Willem Jan Otten, Karel Glastra Van Loon, Arthur Japin și P.F. Thomése (din neerlandeză). În 2009 și în 2015 a obținut bursa „Schritte“ a Fundației S. Fischer (Berlin), în 2014 bursa de traducere „Looren“ (Looren, Elveția), iar în 2016–2017 a fost rezident al Fundației Landys & Gyr la Zug (Elveția). Membru cofondator al Asociației Române a Traducătorilor Literari (ARTLIT).

Sursa: http://blog.goethe.de/dlite/archives/477-n-traducere-nimic-nu-e-sigur.html
Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *